Psih. Monica Sandu
Psiho-oncologia este un domeniu interdisciplinar care se ocupa de aspectele psihologice, comportamentale si sociale ale cancerului si anume de nevoile emotionale ale pacientului, familiei si ale personalului medical care il ingrijeste. Este un domeniu infiintat recent, din anii 1970 si a aparut ca o nevoie a pacientilor pentru care cancerul nu mai era neaparat o sentinta la moarte, ci o boala cronica cu care trebuiau sa convietuiasca.
Cancerul se afla printre primele cauze de dizabilitate si deces la nivel mondial, prevalenta bolilor oncologice (numarul total al persoanelor in viata care au avut sau au cancer) fiind de aprox 44 de milioane. El are impact psihologic, social, economic, nu afecteaza doar pacientul ci intregul sau sistem de suport. E nevoie de specialisti care sa faca parte din echipa medicala care ingrijeste pacientul care sa il sprijine pe acesta in momentul comunicarii diagnosticului, pe parcursul adaptarii la boala, in momentele de criza in care trebuie sa ia decizii legate de tratament sau atunci cand efectele secundare ale acestuia sunt dificil de tolerat, atunci cand apare o recadere sau cand se reduc sansele de supravietuire si trebuie sa infrunte posibilitatea mortii.
Pacientul se afla in centrul ingrijirii si poate fi ajutat din momentul stabilirii diagnosticului prin crearea unui spatiu sigur in care sa isi exprime sentimentele fara a fi judecat sau criticat. Se lucreaza cu acesta pentru dezvoltarea unor aptitudini de gestionare a stresului, de adaptare la schimbarile majore pe care le aduce boala, se discuta modificarile de stil de viata care se impun dupa diagnosticare si adoptarea unor comportamente sanatoase care sa scada riscul de recidiva sau de aparitie a comorbiditatilor. Pe langa problematica diagnosticului de cancer, pacientul aduce cu el la terapie un intreg bagaj emotional plus alte conflicte nerezolvate si nu poate fi ajutat sa faca fata bolii fara a-l sprijini sa isi rezolve problemele din alte domenii ale vietii sale.
In momentul aflarii diagnosticului pacientii sunt anxiosi, dezorientati, nu stiu cum sa reactioneze, cum sa dea vestea apartinatorilor, au tendinta de a subestima sansele de supravietuire. Pe langa trauma unui diagnostic cu risc vital, se adauga frica de o interventie chirurgicala, de reactiile adverse ale tratamentelor oncologice, teama de reactiile apartinatorilor, mai ales daca printre acestia sunt copii sau batrani, de modificarile posibile in aspectul fizic, teama ca nu vor mai putea functiona, ca vor deveni dependenți de ceilalti sau ca ii asteapta o moarte chinuitoare.
Apartinatorii care ingrijesc pacientii sunt si ei afectati de stres, fiind martori la suferinta unei persoane dragi care are o boala cu risc vital major. Si ei pot trai sentimente de pierdere a controlului, de neputinta, de culpabilitate, pot ajunge sa isi neglijeze propria sanatate fizica si emotionala si atunci au nevoie de suport. Ei vor trebui sa isi continuie propriile activitati, dar si sa preia o buna parte din responsabilitatile pacientilor, sa fie disponibili si pentru nevoile concrete ale acestora si asta pentru o perioada nedefinita de timp.
Personalul medical care ingrijeste pacienti oncologici are momente in care se confrunta cu epuizare fizica si emotionala, are nevoie de tact de fiecare data cand trebuie sa comunice un diagnostic dificil, de rabdare pentru a raspunde tuturor intrebarilor pacientilor, de multa toleranta la frustrare si la esec atunci cand unii pacienti iau decizii nefavorabile vindecarii lor, cand refuza tratamentul recomandat, cand se confrunta cu recidive sau cand boala avanseaza in pofida tuturor terapiilor administrate.
In momentul in care ajung in cabinet, pacientii se pot afla in diverse etape ale constientizarii emotionale: ori sunt anxiosi pentru ca au anumite simptome care au ridicat suspiciunea unui cancer si se afla in etapa de diagnosticare, ori sunt furiosi intrebandu-se de ce a trebuit sa li se intample lor acest lucru si cauta explicatii si raspunsuri. Alteori vin intr-o faza de adaptare in care au acceptat existența bolii si trebuie sa faca fata schimbarilor produse de aceasta sau in momente de depresie si deznadejde in care si-au pierdut speranta in vindecare si cauta resurse sa mearga mai departe.
Nu toti pacientii cer ajutorul, unora le este teama ca vor fi etichetati ca fiind slabi sau cazuri psihiatrice, altii sunt convinsi ca dispun de mecanisme adecvate de adaptare si ca acestea sunt mai eficiente decat orice ajutor extern. Sau nu doresc sa se confrunte cu o realitate a carei acceptare ar declansa prea multa anxietate. Alteori sunt prea obositi si solicitati de drumurile repetate la radio si chimioterapie, de efectele secundare ale medicamentelor incat nu mai gasesc puterea sa se ocupe si de partea emotionala a suferintei lor.
Nevoia psihologului sau dupa caz a psihiatrului, vine din faptul ca aceasta boala reprezinta intotdeauna un test existential puternic si adeseori socant, atat pentru pacient cat si pentru familia lui. Apar provocari legate de toate aspectele de viata: raportul cu propriul corp, sensul dat bolii, suferintei sau mortii, probleme in relatiile familiale, sociale sau profesionale, lipsa de control perceputa de pacient asupra propriei existente, incertitudine legata de evolutia bolii, efecte secundare ale tratamentelor oncologice.
Care sunt principalele probleme emotionale ale pacientilor diagnosticati cu cancer?
Cea mai frecventa problema emotionala este anxietatea. Ea e o reactie naturala la amenintarea bolii, se prezinta ca o frica de incertitudine, de suferinta si de moarte. Pacientii se intreaba cat timp vor mai avea de trait, ce obiective de viata isi vor mai putea indeplini, cum vor tolera tratamentele oncologice, cum va evolua boala. In plan fizic pot sa apara stari de agitatie, dificultati in respiratie, tahicardie, tensiune musculara, insomnii, atacuri de panica. In momentul diagnosticului anxietatea este prezenta la toti pacientii, dupa care urmeaza o perioada de adaptare. Ea creste din nou la initierea tratamentului, in asteptarea rezultatelor la investigatii, in cazul unor schimbari sau intreruperi de tratament, in momentul unei recidive sau la vestea unei boli avansate. Trebuie tratata pentru ca ea poate afecta capacitatea de a lua decizii medicale corecte, poate exacerba simptomele existente, poate ingreuna ingrijirea cancerului. Tratamentul presupune terapie cognitiv-comportamentala, terapie de grup, tehnici de relaxare, mindfulness, medicatie antidepresiva si anxiolitica.
Pe parcursul adaptarii la boala pot aparea reactii depresive cu tristete, lipsa de speranta, pesimism, viziune negativa asupra viitorului, scaderea interesului pentru activitati placute anterior, a planurilor de viitor. Pacientii isi pot reconsidera prioritatile in viata, cei tineri nu mai spera sa se casatoreasca sau sa aiba copii, sa isi continuie cariera, isi vad limitata drastic durata de viata. Orice renuntare le va afecta imaginea de sine, comportamentul, statutul si rolul social. Pot fi irascibili, descurajati, sa aiba sentimente de culpabilitate, dificultati de atentie si concentrare, astenie fizica, scaderea apetitului, tulburari de somn, tendinta la izolare sociala, uneori ganduri de suicid.
Pe termen lung, pacientii pot dezvolta o tulburare depresiva majora, momentul de maxim risc fiind recidiva bolii. Riscul depresiei este mai mare la persoanele care au avut antecedente de depresie in familie sau antecedente personale de episoade depresive, la cei cu un nivel mare perceput al unui handicap fizic, la persoanele care au suferit pierderi recente sau la care durerea nu este suficient controlata. Simptomele datorate depresiei se suprapun pe cele legate de boala sau de reactiile adverse la tratament si pot sa interfere cu activitatile zilnice ale pacientului, cu gradul de participare activa la deciziile terapeutice, subminand capacitatea de a face fata bolii, scazand calitatea vietii si crescand severitatea simptomelor fizice.
S-a demonstrat ca administrarea antidepresivelor creste calitatea vietii si permite un nivel mai bun de adaptare psiho-sociala a pacientilor cu cancer. Alegerea medicamentelor se face si in functie de comorbiditatile pacientilor, de posibilele interactiuni cu alte medicamente, de statusul hepatic, renal, etc.
Psihoterapia ajuta pacientul sa identifice si sa inlocuiasca gandurile si comportamentele negative, tehnicile de relaxare si mindfulness ajuta la gestionarea stresului si a anxietatii. Suportul emotional individual si prin grupuri de suport ofera spatiu pentru a impartasi experiente si a invata strategii de coping.
Tratamentul adecvat al depresiei creste aderenta la tratamentul oncologic, reduce spitalizarile, imbunatateste managementul durerii.
Multi pacienti se confrunta cu probleme ale imaginii corporale; de exemplu caderea parului determina un soc emotional, chiar daca acest efect advers al tratamentului era previzibil. Mai ales femeile o asociaza cu pierderea feminitatii lor si se simt netractive, la fel ca si in cazul mastectomiei. Alte probleme de imagine apar la pacientii cu cancere genitale sau digestive care necesita reconstructie chirurgicala pentru excretia urinii prin urostoma sau a materiilor fecale prin colostoma. Dar imaginea de sine e schimbata si datorita paloarei, fatigabilitatii, scaderii in greutate, pacientul nu se mai recunoaste in oglinda, iar unii chiar refuza sa mai iasa din casa dupa serii indelungate de citostatice pentru a nu se intalni cu persoane cunoscute care sa ii compatimeasca.
Foarte frecvente sunt si dificultatile in viata sexuala. Pacientii au libidoul scazut, atat datorita chimioterapiei si radioterapiei cat si datorita fatigabilitatii sau imaginii negative de sine. Problemele sexuale pot persista perioade lungi de timp dupa incheierea tratamentului si necesita o abordare psihoterapeutica dedicata atat individuala cat si de cuplu.
Incheierea tratamentului este intampinata de familie ca o victorie asupra bolii si apartinatorii se asteapta la o atitudine entuziasta sau cel putin pozitiva din partea pacientilor, lucru care nu se intampla intotdeauna. Pacientul trece de la rolul de bolnav la cel de supravietuitor si cresc asteptarile de a-si relua viata din punctul unde a ramas cand a fost diagnosticat cancerul. Insa el este obosit, slabit, afectat de efectele secundare ale tratamentelor urmate, se teme de riscul recurentei si se simte presat sa faca fata unor responsabilitati sociale si profesionale pentru care inca nu este pregatit. Si in aceasta etapa de revenire la o viata cat mai apropiata de normalitate este important rolul suportiv al psiho-oncologului.
Recidiva cancerului este asociata cu un sentiment de esec atat personal cat si al tratamentului medical. Apar indoieli cu privire la eficacitatea viitoare a vreunui tratament, se schimba asteptarile si planurile de viitor. Uneori pacientul nu mai este dispus sa lupte considerand costurile tratamentelor (inclusiv fizice sau emotionale) mult prea mari fata de beneficiile obtinute. Rolul psiho-oncologului este de a sprijini pacientul in mentinerea sperantei si a eforturilor pentru obtinerea vindecarii, sau daca nu este posibil, pentru prelungirea supravietuirii in conditiile unei calitati cat mai bune a vietii.
Faza terminala a cancerului este acea etapa de durata variabila, tot mai lunga cu ingrijirile actuale, in care atat pacientul cat si personalul medical accepta ca vindecarea nu mai este posibila si apeleaza la ingrijiri paliative cu scopul de a creste calitatea vietii si a se diminua suferinta bolnavului. Aceasta etapa asociaza un nivel mare de anxietate, dezamagire, este o perioada de criza existentiala. Ea poate include sentimente de manie fata de divinitate, dispozitie depresiva cu dezinteresarea si dezinvestirea progresiva a tuturor relatiilor cu anturajul, a realitatii. Dupa un soc initial cu neincredere si negare, urmeaza o perioada de suferinta semnificativa cu ganduri intruzive legate de moarte, retragere sociala, uneori ideatie de suicid. Relatia cu Dumnezeu, desi poate fi pusa la indoiala de pacient, este cea care il poate ajuta sa se adapteze la o realitate dificila si sa isi mentina speranta ori intr-o vindecare miraculoasa ori in promisiunea unei vieti mai bune in eternitate.
Nevoia de consiliere a apartinatorilor
Diagnosticarea unui membru al familiei cu cancer activeaza angoasa mortii in mentalul apartinatorilor. Toti avem o teama naturala de moarte, dar o percepem ca fiind ceva indepartat si ne e usor sa spunem ca toti vom muri odata cat timp nu avem o amenintare concreta. Sentimentele traite pot fi variabile: de la teama unei vulnerabilitati genetice care ar putea afecta si alti membri ai familiei, la sentimente de culpabilitate ca nu au avut suficienta grija de pacient- sa il trimita mai devreme la medic, sa nu il lase sa munceasca prea mult sau la perceperea bolii ca pe o pedeapsa divina pentru eventuale pacate ale lor.
Pe masura ce avanseaza boala si creste vulnerabilitatea la tratament a pacientilor, scade si capacitatea de adaptare a familiei. Frecvent incearca sa afle cat mai are de trait pacientul, incercand ca printr-un numar concret sa elimine starea de incertitudine, necunoscutul. Majoritatea se tem de reactiile pe care le va avea chimioterapia asupra celor dragi, vazand-o ca pe o otrava necesara, dar periculoasa.
O alta teama este aceea de a-si arata emotiile in fata pacientilor, considerand ca ii vor ajuta mai mult daca se vor arata optimisti, convinsi ca boala va putea fi depasita. La randul lor si pacientii încearcă sa ii protejeze pe cei apropiati si fac eforturi de a-si ascunde trairile, afisand ceea ce stiu ca se asteapta de la ei: optimism, curaj, incredere in vindecare. Dar si unii si altii sufera efectele traumei determinate de diagnostic peste care se adauga multipli factori de stres pe parcursul tratamentelor oncologice si a evolutiei bolii.
Toti apartinatorii isi doresc sa fie de ajutor, insa perceptia cu privire la acest ajutor poate fi diferita. Unii se tem sa nu ii transmita pacientului la un nivel subconstient suferinta pe care o simt si atunci se indeparteaza, ceea ce este privit de pacient ca dezinteres, respingere sau refuzul acordarii ajutorului necesar. Altii par ca se distanteaza emotional pentru ca nu au capacitatea de a se adapta situatiei, nu stiu cum sa isi gestioneze emotiile, le e teama sa nu inceapa sa planga. Altii din contra, au tendinta de a invada spatiul personal al pacientului dintr-o dorinta de a prelua controlul asupra bolii. Il pot impiedica sa faca diverse activitati fizice, ii cauta tratamente alternative si insista sa le incerce.
De fapt toti cei implicati incearca sa restabileasca echilibrul asupra situatiei si datorita ingrijorarii, fiecare incearca sa preia controlul asupra deciziilor legate de tratament si de activitatile zilnice. Familia se confrunta cu pericolul de a pierde definitiv un membru al sau si fiecare vine in aceasta situatie cu propria lui emotionalitate. Unii sunt competenti in a se mobiliza si a-si oferi sprijinul, altii au tendinta de a fugi, de a se retrage simtindu-se coplesiti sau invadeaza spatiul personal al pacientului.
Anxietatea poate sa afecteze apartinatorii la fiecare schimbare de tratament ce ar putea determina efecte adverse noi si devin hipervigilenti pandind orice reactie a pacientului, fac eforturi sa isi controleze neputinta, frustrarea si frica, ceea ce le poate afecta functionalitatea zilnica.
Una dintre greselile pe care le pot face apartinatorii este de a nu asculta pacientul pana la capat atunci cand incepe sa isi impartaseasca emotiile si experientele. Tendinta este de a-i oferi imediat solutii, chiar daca nu le au si insista la acesta sa ramana optimist, sa isi mentina o atitudine pozitiva, sa isi alunge gandurile rele, i se da ca exemplu persoane care au fost mai rau ca el si totusi au reactionat pozitiv. De fapt aceste sfaturi, oricat ar fi de bine intentionate si valide in teorie ii pot determina pacientului sentimentul ca nu este inteles, i se inchide gura si ii creste sentimentul de insingurare.
Mai este si capcana unui sindrom de suprasolicitare cronica a apartinatorilor care sunt afectati emotional de boala persoanei dragi, dar trebuie sa functioneze cat mai bine si pe termen lung: sa se ocupe de nevoile pacientilor, sa isi asume responsabilitatile familiei, sa se adapteze la limitarile functionale si sociale ale pacientului, sa ii ofere sprijin emotional constant, sa accepte intreruperea planurilor de viitor ale familiei, sa faca fata responsabilitatilor sale profesionale. In aceasta situatie ajutorul care poate fi dat apartinatorilor este de incurajare a descarcarii tensiunii emotionale, identificarii si intaririi anumitor mecanisme de aparare, evitarii suprasolicitarii emotionale prin limitarea expunerii la mesaje dramatice.
Pacientul diagnosticat cu cancer are nevoie de prezenta cuiva caruia sa ii poata spuna fara rezerve ce simte, de ce se teme, ce isi doreste sau ce nevoi are, stiind ca va fi ascultat, acceptat si inteles, ca nu va fi judecat sau criticat.
De asemenea are nevoie de ajutor concret pentru a-si rezolva diferite probleme care tin de ingrijirea sa, de vizitele la medic, de efectuare a cumparaturilor sau altor activitati casnice, sprijin emotional pe parcursul bolii si al tratamentului, sprijin financiar. Nevoile sale nu sunt mereu aceleasi, ci se schimba pe parcursul bolii.
Probleme cognitive asociate tratamentului oncologic
Dificultatile cognitive la pacientul cu cancer sunt rezultatul interactiunii mai multor factori: influenta starilor emotionale, depresia, anxietatea, insomniile, dar si efectele secundare ale tratamentului antineoplazic. Pot sa apara dificultati de atentie, concentrare, de memorie, de intelegere a informatiilor sau de invatare, scade viteza de procesare a informatiilor, scad abilitatile de multitasking. Chiar daca intensitatea lor nu este severa, totusi determina ingrijorari, pacientii gandindu-se ca aceste modificari ar putea fi definitive sau ca ar fi un posibil semn de metastaze cerebrale.
S-a constatat ca un procent cuprins intre 35 si 55% dintre pacientii care fac chimioterapie au dificultati cognitive si acest fenomen a fost numit chemobrain. Deficitul cognitiv e accentuat de starea de rau general, greata, anemie, tulburarile de somn, anumite medicamente-corticosteroizi, substante opioide folosite in tratamentul durerii, interferon, unele antiemetice. Dupa incetarea chimioterapiei aceste tulburari se remit complet sau doar partial.
Recomandari:
-pauze mai dese in timpul activitatilor pentru a face fata oboselii cognitive
-o mai buna planificare si organizare a timpului
-folosirea de agende, calendare
-suplimente alimentare cu rol neurotrofic sau neuroprotector (de ex ginko biloba), vasodilatatoare cerebrale si stimulatoare ale metabolismului neuronal (piracetam), medicatie psihostimulanta (metilfenidat, modafinil), memantina.
Aspecte concrete ale interventiilor in psihooncologie
Exista o multitudine de tehnici de relaxare dintre care cele mai folosite sunt:
–meditatia de tip mindfulness: este o metoda prin care alegem in mod constient sa traim in prezent, aici si acum, sa ne concentram pe ceea ce facem intr-un anumit moment, indiferent ca privim un copac, mirosim o floare, ascultam o muzica; in acest timp vom fi observatori atenti ai gandurilor, emotiilor noastre, ne vom mentine in contact cu corpul nostru. Acest lucru ne ajuta sa ne detasam de factorii de stres externi si de problemele de viata care ne coplesesc.
-exercitii de respiratie: atunci cand anxietatea creste, putem apela la respiratii lente si profunde, numarand pana la 4 pe timpul inspirului, tinand aerul in plamani timp de 6 secunde si apoi expirand lent si adanc pe parcursul a 4 secunde.
– antrenamentul autogen: consta in sugestii pe care terapeutul le da pacientului pentru obtinerea senzatiei de liniste si relaxare in tot corpul, concentrandu-se progresiv asupra fiecarui segment al acestuia. Invatarea acestor exercitii dureaza cateva saptamani, iar efectele sunt vizibile doar practicand regulat.
Toti pacientii au o poveste care e nevoie sa fie spusa: ii e utila pacientului pentru exprimarea trairilor si ventilarea emotiilor, dar si terapeutului pentru a-i putea oferi suport de calitate. Pacientul are nevoie sa se simta inteles, ascultat, isi doreste ca terapeutul sa empatizeze cu el, sa ii inteleaga fricile, detaliile existentei sale. Terapeutul va insoti pacientul in tranzitia lui catre noua realitate cu care se confrunta, il ajuta sa gaseasca strategii adecvate de coping, sa isi reduca trăirile negative asociate bolii si tratamentului, sa isi stabileasca scopuri si obiective realiste.
Se discuta impactul cancerului asupra propriei identitati (cine mai sunt eu?, cum m-a influentat boala?), sensul vietii sale prin evocarea celor mai semnificative momente din trecut, prezent si stabilirea unor planuri de viitor. Pacientul are nevoie sa se simta competent, sa se implice in activitati care sa ii distraga pe cat posibil atentia de la starea de boala, sa isi mentina o activitate profesionala.
Pe parcursul psihoterapiei se discuta convingerile disfunctionale care contribuie la mentinerea emotiilor negative si la comportamente dezadaptative. Pacientul invata legatura dintre ganduri, emotii si comportamente , apoi e incurajat sa identifice ganduri alternative functionale care sa conduca la emotii pozitive si la comportamente adaptative.
Voi da cateva exemple folosite in restructurarea cognitiva:
-reinterpretarea pozitiva- gasirea de posibile beneficii in situatii negative
-examinarea temerilor catastrofice: care e cel mai rau lucru care se poate intampla intr-o situatie data, cum va gestiona lucrurile daca totusi acest lucru se va intampla, ce anume ar putea controla in situatia respectiva
-examinarea predictiilor catastrofice anterioare care nu s-au adeverit
-formularea unui raspuns mai rational, mai adaptativ la un gand
-ce i-am spune unui prieten care ar fi in aceeasi situatie cu noi? Dar daca el ar stii ce gandim, ce ne-ar spune?
Insomnia de adormire se asociaza mai frecvent cu anxietatea, iar cea de trezire in cursul noptii cu depresia. Insomnia poate fi legata si de durere, de administrarea unor medicamente cu efect diuretic sau care impiedica instalarea somnului, de starile de agitatie psiho-motorie din delirium. Insomnia trebuie tratata caci ea scade calitatea vietii, predispune la diverse probleme de sanatate fizica si mentala, asociindu-se frecvent cu anxietatea si cu depresia.
Tratamentul implica masuri nemedicamentoase: recomandari de igiena a somnului, tehnici de relaxare, terapie cognitiv-comportamentala, precum si tratament medicamentos. In prescrierea acestuia se va tine cont de potentialele interactiuni cu medicamentele oncologice (de ex cu derivatele opioide). Se pot administra benzodiazepine, antidepresive cu efect sedativ ori sedative si hipnotice.
Informarea pacientului privind diagnosticul este obligatorie si acest lucru ii permite sa isi asume un rol activ in luarea deciziilor. Preluarea chiar si partiala a controlului in legatura cu tratamentul ii creste capacitatea de adaptare, pacientul simtind ca este capabil sa ia decizii si sa actioneze in interesul sanatatii sale. El nu are un rol pasiv, lasat in grija personalului medical si complet dependent de deciziile acestuia si astfel poate mentine un anumit grad de control asupra situatiei stresante pe care o traverseaza.
Totusi este de evitat supraincarcarea cu informatii la aceia care nu si-o doresc, caci poate determina cresterea anxietatii si afectarea capacitatii de a lua decizii. Nu toti pacientii doresc informatii amanuntite, unii au nevoie mai mult de sustinere.
Se pot intalni mai multe erori cognitive care ajung sa afecteze abilitatea de rezolvare de probleme sau de a lua decizii:
-gandirea de tip alb/negru: pacientul percepe tratamentul ori ca fiind util, ceea ce inseamna vindecare totala, ori inutil ceea ce presupune evolutia catre deces
-centrarea atentiei catre aspectele negative: de ex e coplesit de efectele secundare ale tratamentului fara a mai vedea beneficiile acestuia
-convingerea ca boala va recidiva inevitabil si evolutia va fi una negativa in timp
-centrarea asupra gravitatii bolii ignorand dovezile care arata o reducere a dimensiunilor tumorii si o ameliorare a starii de sanatate.
Pacientul trebuie ajutat sa inteleaga ca este normal si adaptabil sa fim tristi cand traim evenimente de viata care implica amenintare si pierdere. Ar fi nefiresc si artificial sa ne aratam veseli sau indiferenti, nu ar fi credibil nici pentru cei din jur, nu ne-am putea pacali nici creierul nostru oricat de mult i-am repeta ca suntem bine/fericiti/multumiti. Important este sa nu ramanem ancorati in aceasta tristete, ci doar sa ne dam voie sa o simtim.
Printre tehnicile folosite in psihoterapie se afla si orientarea atentiei fata de propria persoana cu grija, blandete si intelegere, exersarea abilitatilor de a empatiza cu propria suferinta, de a accepta si a ne ierta pe noi si pe ceilalti. O metoda utila este redactarea unor scrisori pline de compasiune pe care pacientul sa si le adreseze siesi; sa isi trimita mesajele de care simte ca are nevoie, care l-ar ajuta si pe care ar fi vrut sa le auda de la ceilalti.
Pacientul trebuie ajutat sa gaseasca resurse de echilibrare la nivel intern si concomitent sa se orienteze catre grupurile sociale carora le apartine: familia, colegii, cunostintele, personalul medical. Forumurile medicale dedicate afectiunii sale, grupurile de suport de la spital sau terapia de grup cresc nivelul de interactiune sociala. Schimbul de experienta cu alti pacienti il ajuta sa se detaseze mental de propria suferinta, sa ofere si sa caute solutii pentru ceilalti si implicit pentru sine. Autoingrijirea are legatura si cu punerea in aplicare a recomandarilor de stil de viata sanatos, de odihna, relaxare, nutritionale.
Dupa ce primesc un diagnostic de cancer, oamenii devin dintr-odata mai constienti de limitele existentei lor, incep sa acorde atentie unor aspecte pe care poate nu le apreciau atat de mult inainte. Acest diagnostic aduce schimbari majore in viata unei persoane si ridica intrebari referitoare la sensul si scopul vietii pe pamant.
Pacientii ar vrea sa scape de frica de moarte care a pus stapanire pe ei, dar nu stiu cum, ar vrea sa invete cum se pot ierta pe sine si pe ceilalti, cum sa accepte ceea ce nu au puterea de a mai schimba. Credinta si relatia cu Dumnezeu poate fi raspunsul la aceste intrebari.
Se descrie termenul de rezilienta ca fiind capacitatea de a se adapta la situatii nefavorabile, de a le depasi si de a iesi schimbati intr-un mod pozitiv din acestea, adica a iesi invingatori, a invata ceva din experientele trecute, a se dezvolta folosind aceste experiente. Oamenii au nevoie de a acorda o semnificatie experientelor din viata lor- de ce a trebuit sa trec pe aici, la ce mi-a folosit, ce pot invata din asta, cum ma poate schimba in bine acest lucru.
Boala poate fi ocazia de a te impaca cu sine si cu ceilalti, de a regasi sentimentele de iubire pentru sine, pentru oameni, de a invata lectia rabdarii, de a te impaca cu limitele existentei pamantene si de ce nu, de a te intreba ce urmeaza dupa aceasta viata. Intrebare la care fiecare are nevoie de propriul raspuns.
Boala se cere inteleasa la nivel fizic, emotional, social, dar si spiritual, cere o reorganizare a prioritatilor, a sensului si scopului vietii fiecaruia, a obiectivelor sale.
Exercitarea credintei in Dumnezeu si relatia personala cu divinitatea s-a constatat ca determina un nivel mai bun al calitatii vietii, are un impact pozitiv asupra sistemului imunitar, asupra modului in care ne adaptam la adversitati si iesim victoriosi din ele. Credinta nu garanteaza disparitia cancerului, desi cu totii am auzit de acele vindecari miraculoase pe care nimeni nu le poate explica. Dar credinta si relatia cu Dumnezeu ne asigura ca nu vom trece singuri prin nici o furtuna, ca nu vom fi parasiti nicicand.