Psih. Monica Sandu
Schizofrenia este o boala a creierului care afectează aproape toate domeniile psihice; ea interfera cu capacitatea de gandire a unei persoane, de cunoastere a realitatii, de relationare cu cei din jur, precum si cu emotiile, vointa si personalitatea acesteia.
Nu s-au putut identifica pana in prezent cauzele exacte ale bolii. Totusi se cunosc unele aspecte si anume:
1.Exista o transmitere genetica a bolii:
-cercetatorii nu au putut gasi o anumita gena implicata in aparitia schizofreniei, ci se considera ca sunt implicate mai multe gene
-copiii care au un părinte cu schizofrenie au risc de 5-6% de a face boala, copiii cu un părinte şi un frate – risc 17%, copiii cu ambii părinţi – risc de 45%, gemenii monozigoti: risc de 40-50%, gemenii dizigoti: risc de 10-23%
– studiile efectuate pe adopţii au concluzionat ca riscul e conferit de părintele biologic şi nu de cel adoptiv
– tulburarea se poate transmite atât pe linie maternă cât şi paternă, nu are importanţă care dintre părinţi prezintă tulburarea; totusi tulburarea poate fi transmisă si de doi părinţi normali
2.Exista o serie de tulburari biochimice la nivelul substantelor din creier responsabile de simptomele schizofreniei: aceste tulburari implica in special dopamina, noradrenalina, serotonina, acidul gamaaminobutiric (GABA), glutamatul
Modificările specifice schizofreniei încep probabil în perioada intrauterină şi sunt rezultatul unor combinaţii încă necunoscute între diverşi factori genetici, infecţioşi, traumatici, stres: traumatismele la naştere, complicaţiile perinatale (prematuritatea, hipoxia, travaliul prelungit), infecţiile virale în timpul vieţii intrauterine (trimestrul II de sarcina) sau imediat după naştere, incompatibilitatea RH, nutritia deficitara a mamei in timpul sarcinii.
3.Schizofrenia nu este cauzata de o educatie familiala necorespunzatoare, totusi familia poate avea o influenta asupra cursului bolii:
-exista familii în care copilul percepe mesaje contradictorii în ceea ce priveşte comportamentul, atitudinea, sentimentele care il bulversează si se retrage în lumea sa; deficitul de comunicare calitativ înstrăinează copilul şi îi creează dificultati de adaptare şi raportare la persoanele din afara familiei
– în familiile hiperprotective s-a evidenţiat o rată crescută a recăderilor, asociindu-se hiperprotectivitatea cu simptomatologia negativă, iar relaţiile emoţionale reci şi deficitare cu simptomele pozitive ale bolii
-la debutul bolii individul poate deveni dezinteresat de tot ce il inconjoara sau atras in mod excesiv de idei filozofice, religioase, ocultism
-treptat pierde contactul cu realitatea si cu cei din jur, se izoleaza, capata sentimentul că este diferit, experienţele zilnice i se par stranii
-apar perceptii ciudate, halucinatii (poate auzi, vedea sau simti lucruri care nu exista in realitate), idei bizare, delirante (ca se comploteaza impotriva sa, e urmarit, amenintat, otravit, i se citesc gandurile, sau ca este o persoana importanta, are o misiune speciala etc)
-comportamentul devine bizar, dezorganizat; miscarile pot fi excesive pana la agitatie psiho-motorie ori pozitii ciudate mentinute timp indelungat pana la imobilizare completa
-viata afectiva este modificata: rezonanţă afectivă absentă, raceala afectiva, dificultati in a-si exprima emotiile, sentimente inadecvate, neconcordante cu conţinutul gândirii, uneori zambet bizar, nemotivat; instabilitate emotionala, trecere rapida de la bucurie la tristeţe, iritabilitate
-limbajul poate fi dezorganizat, incoerent, dificil de urmarit, discutia fara legatura cu subiectul, sare de la o idee la alta fara logica, răspunsurile fara legatura cu întrebarea
-frecvent vestimentatia e neingrijita, inadecvata
-incepe proiecte fara a le termina, renunta la facultate/ la serviciu, fara un motiv aparent, nu are nici o ocupatie.
Majoritatea pacienţilor au mai multe episoade psihotice, intre ele existand perioade de remisiune a simptomelor. Rata de recădere e de aproximativ 40% în decurs de 2 ani sub tratament medicamentos şi 80% la cei fără tratament. Intirzierea inceperii tratamentului (durata psihozei netratate) este frecvent asociata cu raspuns incetinit sau incomplet si cu risc crescut de recadere. Remisiunea completă e rară.
Mulţi pacienţi nu revin la starea lor anterioară de funcţionare mintală. Cu toate acestea, între o jumătate şi două treimi din oamenii cu schizofrenie se ameliorează semnificativ, iar unii dintre ei se recupereaza aproape complet. O mică parte (în jur de 10%) din pacienţi rămân sever bolnavi pe perioade îndelungate de timp.
Exista un risc crescut de sinucidere, in special in primii ani de boala, 10% din pacienti comitand suicidul.
In faza acuta de boala obiectivul tratamentului este de a rezolva episodul psihotic. Internarea poate fi necesara atunci cand simptomatologia este severă, cu autoîngrijire deficitară, refuzul alimentatiei sau al tratamentului, cand pacientul reprezinta un pericol pentru sine sau pentru cei din jur sau cand exista idei de sinucidere.
Se administreaza medicamente antipsihotice care corecteaza dezechilibrul neurotransmitatorilor din creier, iar atunci cand este nevoie se pot asocia antidepresive, stabilizatoare ale dispozitiei (pentru agitatie, agresivitate), sedative sau hipnotice (pentru agitatie si inducerea somnului).
Medicul trebuie să aleaga medicamentul optim care să determine remisiunea rapidă a simptomelor, să fie uşor de administrat şi bine tolerat. Schizofrenia este o boală cronică, deci pentru prevenirea recăderilor este necesară administrarea de antipsihotice pe termen lung: după primul episod psihotic se recomandă terapia cel puţin 1-2 ani, după episoade repetate se menţine tratamentul cel puţin 5 ani, uneori toată viaţa.
Psihoterapia poate avea rol adjuvant pe langa tratamentul medicamentos. In aceasta afectiune pot fi eficiente:
– Psihoterapia suportivă: care include sfaturi, reasigurări, educaţie in privinta bolii, oferire de modele, fixare de limite, testarea realităţii.
–Terapia de grup: e utilă mai ales prin diminuarea izolării sociale, creşterea testării realităţii si dezvoltarea abilităţilor sociale si de comunicare
–Terapia familială: sunt foarte utile grupurile de mai multe familii cu membri schizofreni, pentru că discută şi îşi împărtăşesc problemele. Rolul familiei trebuie extins în sensul consilierii, asigurării suportului social; familia învaţă să-şi moduleze comportamentul faţă de pacient cu beneficii de ambele părţi în atenuarea sentimentelor de teamă, furie, frustrare, reproş, neputinţă şi cu creşterea gradului de cooperare a pacientului.